Alex Tocilescu

Acum vreo două săptămâni răsfoiam internetul fără nici un scop, când dau peste un articol despre taică-meu, din care reieşea că ar fi scris ceva numit “Scrisoare către ţara mea”, un text lung şi supărat pe România. Îl citesc minunându-mă, şi realizând că este vorba despre o greşeală îngrozitoare, pentru că taică-meu nu scrie scrisori, nu scrie articole, în general nu scrie nimic, sau mai bine zis nu scrie. L-am întrebat ce şi cum, am investigat, am elucidat, pentru ca la sfârşit să realizez că asta a făcut şi Cotidianul.ro, care a băgat şi un articol despre întreaga tărăşenie.
Deci uite că foloseşte şi presa asta la ceva (deşi greşeala iniţială tot din presă provine). Bravo ei.

PS: păcat că acelaşi cotidian a cerut anchetarea lui Dan Tapalagă de la Hotnews din cauza publicării stenogramelor lui Voicu. Şi nu e caz de “nobody’s perfect”, ci mai curând invers.

A fost aşa: şcoala de şoferi am făcut-o în vreo două săptămâni cu instructorul Vic. Băiat la vreo 33 de ani, pleată, început de chelie, ochelari, ochi albaştri, mai curând mic de statură şi mai curând slăbănog. Toate aceste însuşiri făcând din el rockerul perfect. Drept care mă urcam dimineaţa la volan, puneam radioul pe un post de Heavy Metal şi ne plimbam headbanguind prin Manhattan şi Bronx.
Foarte drăguţ, nimic de zis.

După care am dat examenul. Care a constat din:
1. Mă urc la volan.
2. Un domn gras, negru şi supărat se urcă lângă mine.
3. Pornesc motorul.
4. “Poţi să mergi”, zice tipul de lângă mine.
5. Bag în viteză şi încep să rulez încet.
6. Mă uit în oglindă. În depărtare se vede un autobuz.
7. Mă întreb ce să fac. Să intru pe banda din stânga sau nu?
8. Mă întreb în continuare ce să fac.
9. Mă întreb în continuare ce să fac.
10. Mă întreb în continuare ce să fac.
11. Omul de lângă mine apasă pe frână. Maşina se opreşte. Autobuzul trece în viteză pe lângă noi.
12. Tipul se uită urât la mine. “This was bad, man”, zice, “this was very bad”.
13. Îmi dă o hârtie pe care scrie că sunt un imbecil şi că să mă întorc altă dată şi pleacă.
14. Mă străduiesc să zâmbesc. Nu pot.

Ăsta a fost primul examen. Cum mi s-a părut că aş mai merita o şansă, l-am dat pe al doilea cu două săptămâni mai târziu. De data asta, lângă mine s-a aşezat o femeie. Am reuşit să ajung mai departe decât prima dată, adică am mers vreo cinci minute, până când femeia mi-a zis să fac dreapta. Am făcut, pe o stradă cu două sensuri, şi femeia mi-a zis “Ai încălcat linia de mijloc” (mă rog, în engleză…).
Şi gata.

De ajuns, pentru o vreme. Mai ales că nu-s obişnuit să nu iau examene. Şi mi se pare ciudat şi chiar greşit să fie mai uşor să primeşti o diplomă universitară decât un carnet de conducere. Ar trebui să fie invers.

Dacă mă uit pe fereastră, văd alt bloc. Ceva ferestre, când luminile sunt aprinse în apartamente, văd oameni făcând chestii: mâncând, cântând la chitară, actualizându-şi profilul de pe facebook. După luni de zile în care am admirat priveliştea descrisă mai sus, am decis că a sosit momentul să schimb ceva în viaţa mea, drept care am hotărât să fac carnetul de conducere.

În America, asta implică foarte puţine lucruri. Primul dintre ele este o vizită la Departamentul Vehiculelor Motorizate, unde trebuie dat un test pentru care am învăţat vreo două ore. Ştiind tot ce trebuie ştiut, am pornit către DMV, care poate fi găsit în Herald Square. Acolo se întâmplă următoarele:

Intri. Mergi pe nişte coridoare întortocheate, ajungi la nişte lifturi. Împreună cu alte două persoane, te urci în liftul greşit. Aşteptaţi vreo două minute, realizaţi greşeala, te uiţi la ceilalţi de parcă ei ar fi de vină, coborâţi şi vă urcaţi în liftul corect, care vă duce la un etaj, să zicem şapte. Cobori şi intri pe o uşă. Dai peste o coadă, deci te aşezi la ea. Îţi vine rândul, un bărbat la vreo 50 de ani se uită la tine supărat. Privirea lui te îndeamnă să-i zici ce cauţi acolo, deci îi zici: “I want to apply for a driving permit” (asta fiind o hârtie care îţi permite să faci şcoala de şoferi în statul New York). Bărbatul îţi dă un formular pe care trebuie să-l completezi, arată cu mâna într-o direcţie generală şi zice “următorul”.
Ok. Până aici a fost uşor. Completezi formularul şi îl întrebi pe alt bărbat ce faci mai departe. Se uită la tine preţ de douăzeci de secunde. Când să repeţi întrebarea, îţi spune să te aşezi la coadă la ghişeul A. Te duci la ghişeul A, aştepţi. Îţi vine rândul. O femeie prost-dispusă ia formularul şi îţi cere nişte hârtii: paşaportul, hârtia pe care scrie că ai o viză J-2, numărul asigurării sociale şi o carte de credit. I le dai. Se uită nervoasă pe ele, ţi le dă înapoi, te îndrumă către ghişeul B. Altă coadă, stai cuminte la ea, îţi vine rândul. Un bărbat furios şi probabil handicapat ţipă la tine ceva de neînţeles. Îi dai actele, el le bagă într-un scanner şi ţipă din nou la tine. Deduci că vrea să-ţi facă o poză şi că trebuie să te aşezi în dreptul unui panou alb. Faci ce a zis, dar el ţipă din nou. Faci un pas în spate, el face poza, te pune să citeşti nişte litere de pe un panou, adică să dovedeşti că vezi. Citeşti: A, K, S, Y, J, O… Bărbatul nu ascultă ce zici, dar îţi dă actele înapoi şi mormăie ceva. Mormăitul înseamnă că să te duci la ghişeul C. Te duci.
Acolo, o femeie care n-a zis în viaţa ei o vorbă bună cuiva ţipă la tine. Zici “Poftim?”, şi ea ţipă din nou. Te gândeşti ce vrea să zică. Cum ai desluşit cuvintele “motorcycle”, “or” şi “regular”, zici “regular”. Femeia oftează, ca să ştii clar că te consideră un idiot, şi te întreabă în ce limbă vrei să faci testul. “În engleză”, zici. Ea oftează din nou şi îţi dă o foaie şi un pix. Pe foaie sunt tipărite vreo 20 de întrebări. Îţi arată un loc în care să te aşezi. Te duci acolo şi începi testul. Testul este conceput în aşa fel încât să fie luat de orice cretin. Întrebările sună cam aşa: “Pleci de la o petrecere beat pulbere. Ce faci: A, Conduci foarte repede ca să ajungi în cât mai puţin timp acasă; B, Conduci foarte încet ca să nu te oprească poliţia; C, conduci cu un singur ochi deschis, ca să vezi mai bine; D, îl rogi pe un prieten care nu a băut să te ducă acasă”. Termini testul în cinci minute, dai hârtia femeii care te priveşte supărată, ea verifică răspunsurile, după care îţi dă o bucată de hârtie pe care este scris A111 şi îţi zice să te duci la alt ghişeu.
Zis şi făcut. Aştepţi acolo vreo zece minute până când pe un ecran electronic este afişat numărul tău, te duci la ghişeul indicat (25), un bărbat – care, culmea, nu este supărat pe tine! – îţi dă o hârtie care este un provizoriu al permisului provizoriu, îţi explică că vei primi permisul provizoriu propriu-zis peste câteva săptămâni, te uşurează de 75 de dolari şi gata, ai scăpat. Acum, poţi să te înscrii la o şcoală de şoferi.

Standard e menţionat şi de Paul Cernat în Observatorul Cultural. Scrie că e cea mai bună carte apărută la noi în 2009.
De fapt mint, nu scrie asta. Poate data viitoare.

Ziceam că mă ţin de blog.
Pula.

În fine, nu asta vroiam să zic, ci să mă laud puţin, sau mai exact să anunţ că m-a lăudat cineva: Marius Chivu, în Dilema Veche.
De fapt nu mă laudă, ci pomeneşte de Standard într-o enumerare a cărţilor citibile care au apărut anul trecut.
Da’ e bine şi-aşa, nu? Că lumea citeşte Dilema, vede acolo articolul şi zice “aha, a apărut încă o carte de ăsta, aia cu coperta galbenă era haioasă, hai s-o iau şi pe asta”, şi uite-aşa se epuizează tirajul.

Bine, care este oricum epuizat, dar se pare că o să mai fie unul.

Ieri către seară stăteam pe scările din faţa blocului şi fumam, că aşa se fumează aici. Fumam, deci, când din bloc iese un moş. Mă ridic, zic bună ziua, el se uită la mine, mă recunoaşte, că mai vorbisem odată juma’ de minut, se uită că fumez, se uită la cer, şi începe să vorbească.
- Romania, right?
- Right, zic.
- I wonder, spune el. You used to be good in soccer, you had a really good team. What happened to you? I didn’t see your team at any tournament lately. Did you qualify for the World Cup?
- No, zic eu.
- But why? spune el. I really don’t understand! You were so good! What happened?
- I don’t know, zic eu, şi chiar nu ştiu. Bine, înţeleg că a murit generaţia de aur şi ăştia noi sunt leneşi şi proşti şi beţivi, dar cum să-i zic omului asta? Maybe because of the corruption, spun în cele din urmă. You know, our football is completely corrupt, so there’s no real concurrence, and…
- But there’s coruption everywhere, mă întrerupe moşul. Why is it hitting you so hard?
Nu ştiu ce să zic. Moşul continuă:
- You were good in gymnastics too, you had all those world champions, Nadia what’s her name…
- Comaneci…
- Exactly. But in gymnastics you’re no good anymore, either. What’s wrong with this country?
Tăcem amândoi, eu că n-am ce să zic, el că îşi adună nişte gânduri.
- And why do you hate the hungarians? I’ve heard that you and them hate each other, but I can’t see the reason why. You’re both small countries, you’re not warriors, so why is there so much hate? That’s absurd!
Îi explic puţin despre Ardeal, despre… Habar n-am, de fapt. Nu-i urăsc pe unguri, nici ei pe mine. Deci ce să zic? Nu poate să mă întrebe şi moşul ăsta ceva ce să ştiu? Cum se face mămăliga, dacă e frumos vara la 2 Mai, chestii de-astea.
- I don’t understand you people, zice moşul. The wars in the Balkans, and you hate the hungarians, and they hate you, and seemingly everybody hates everybody else down there…
- We don’t really hate the serbs, zic.
Moşul pare mulţumit. Măcar atât. Schimbă subiectul, îmi povesteşte că este din Haiti (de altfel este negru), că a fost la Frankfurt şi i-a plăcut foarte mult, dar Bonn i-a plăcut şi mai mult, casa lui Beethoven, piaţa centrală, îi dau dreptate, Bonn este un oraş foarte frumos, mai vorbim câte ceva despre Germania, povestim amândoi, el are un văr acolo, în Schwalbach, care are o mică fermă cu nişte vaci şi nişte cai, eu îi zic că ştiu unde e Schwalbach, tot boscorodim, în cele din urmă moşul se uită la cer de parcă s-ar uita la ceas, şi-mi zice că trebuie să plece, dar că i-a făcut plăcere să stea de vorbă cu mine. Dăm mâna în semn de la revedere.
- By the way, what’s your name? întreabă.
- Alex, zic. And yours?
- Fritz, spune el.
- Quite unusual in Haiti, spun.
- Yes, zice el, it’s a long story, I’ll tell you some other time.
Şi pleacă.
Abia aştept continuarea.

Noapte, Nat King Cole cântă (I love you) For Sentimental Reasons, deci beau nişte cafea şi pun romanul despre care vorbeam mai jos pe scribd.com, adică aici:

http://www.scribd.com/doc/22192237/2-Mai-Vama-Veche-Si-Inapoi-X

Îl puteţi citi direct pe site (caz în care eu aş folosi opţiunea fullscreen, care există undeva), sau vă înregistraţi (nici o grijă, nu-i pe bani) şi îl luaţi ca pdf (asta aş face eu, dacă nu l-aş fi citit deja de vreo zece ori).

Titlul este 2 Mai-Vama Veche şi înapoi, şi mie nu mi se pare ideal, dar ăsta a fost titlul de lucru, după care n-am găsit altul mai bun, deci l-am lăsat aşa.

Puteţi da linkul sau fişierul oricui vă trece prin cap, dacă vi se pare că merită. Comentarii, vorbe bune, vorbe rele, blesteme etc. aici, pe blog.

Lectură plăcută.

În America, ferestrele sunt altfel. Adică nu se deschid, ca în Europa, la stânga şi dreapta, ci sunt puse pe nişte şine şi pot fi ridicate sau coborâte. Cum fereastra de la baie tot aluneca în jos, şi afară sunt şase grade, am decis că trebuie reparată. Soluţia cea mai simplă ar fi fost să îl contactez pe administrator şi să-i spun ce şi cum; unul dintre băieţii care lucrează pentru el (în blocul nostru sunt vreo trei) ar fi venit, s-ar fi uitat la fereastră, s-ar fi uitat la mine, şi în cele din urmă ar fi înlocuit fereastra cu una nouă şi bună. Toată treaba ar fi durat cam o jumătate de zi şi ar fi costat enorm (ce-i drept, nu pe mine; ci pe proprietar, care este universitatea Columbia).
Asta ar fi fost soluţia cea mai simplă, dar probabil nu şi cea mai bună. Am ales soluţia românească, lipind fereastra de perete cu câteva bucăţi de scoci. Cum fereastra este, cum am mai zis, în baie, probabil că scociul se va umezi la următorul duş, şi va cădea. Nu-i nimic. Voi pune altul.
Mândru de opera mea, am pus un album Pink Floyd (Animals) la computerul care ţine loc de staţie şi şase cartofi la fiert, din care voi face salată, cu ceapă şi măsline şi ou, dacă nu uit.

Dacă n-aş face salată de cartofi, m-aş culca. Nu pentru că îmi este somn, dar pentru că am realizat alaltăieri cât de mult iubesc somnul de după-masă, între cinci jumate şi şapte. Trezindu-mă luni din acest somn, mi-am amintit de cele trei luni petrecute acum doi ani în Southampton, UK, unde am făcut un trimestru prin programul Erasmus. Veneam de la facultate pe la 16:30, mâncam ceva, foarte puţin, după care mă băgam în pat şi dormeam vreo două ore. Ah, ce viaţă minunată era. Amintindu-mi de Southampton, mi-am amintit şi de romanul pe care l-am scris acolo, şi cu care habar n-am ce să fac. Aşa că întreb aici, poate apare cineva cu vreun sfat folositor, cu o vorbă de încurajare.
Povestea e următoarea: eram deci la Southampton şi mă plictiseam, şi am început să scriu. Am scris o pagină, două, trei, treaba mergea fantastic, în două luni l-am terminat. Un roman de vreo 150 de pagini, nu mult, dar de-ajuns după părerea mea. După care l-am trimis la edituri. La vreo şapte. Singura care a răspuns a fost Humanitas, care a zis “nu, mersi”.
Ok, nu mă supăr, înţeleg că poate că nu se potriveşte în programul editorial, etc. Şi poate că editurile au dreptate; nu este o carte proastă, de asta sunt sigur, dar pe cine ar interesa povestea a patru tineri între 16-26 de ani, ale căror destine se încrucişează în Vama Veche, unde fac ce face lumea de obicei acolo, de la plajă la sex, cu multă muzică şi multă băutură la mijloc? Nu? Sună absolut stupid, cum dracu’ să vinzi aşa ceva, cine ar vrea să citească portretul generaţiei de după 1989?
Poftim? Dacă sunt ironic? Da, sunt.

Şi aş vrea să ştiu ce să fac cu ea; s-o arunc la gunoi n-are rost, că se cheamă că aş fi muncit degeaba, şi au apărut inepţii mult mai mari decât ea. Să bat în continuare la uşile editurilor nu vreau, am şi eu mândria mea, şi în plus mi s-a terminat lista cu edituri. Şi atunci? Soluţia care mă atrage cel mai mult ar fi s-o împachetez ca .pdf şi s-o pun pe site; mulţi m-au sfătuit să nu fac asta, că îmi stric numele şi cota (da, şi eu am râs), dar pe de altă parte, n-o să-mi crească cota dacă o ţin în sertar.

Sugestii, anyone?