Scrisoare deschisa (pentru Victor Ponta)

Domnilor, Doamnelor:

 

În primul rând, trebuie să recunosc că scrisorile deschise îmi repugnă. Adică de-aia m-am uitat eu în ’89 la televizor (tocmai mă mutasem în Germania; dacă aș fi fost în România, m-aș fi uitat pe fereastră)? Pe vremea aia mi se deschideau scrisorile fără voia mea (nu râdeți; aveam, e drept, doar 11 ani, însă îi scriam lui taică-meu, care ajunsese în Germania înaintea mea: „Dragă Toca, ieri am căzut la fotbal și mi-am spart un dinte. În plus, am luat un zece la română”. Și până să ajungă la taică-meu, scrisoarea era cu siguranță deschisă de Securitate, că nu se știe niciodată…), și acum am ajuns, iată, să scriu eu însumi scrisori deschise!

Acest lucru denotă o nu foarte mică doză de ipocrizie; pentru că să fim serioși, nu îmi pot imagina că cineva îi va spune lui Victor Ponta „vezi că ți-a scris Alex Tocilescu pe blogul lui o scrisoare deschisă”, la care premierul se va repezi emoționat la cel mai apropiat laptop pentru a o citi. Slabe speranțe.

Dar în fine, oricum scrisorile deschise nu sunt scrise pentru a îl informa pe cel căruia i se adresează, ci pentru a exprima o opinie în fața unui cu totul alt grup de persoane; scrii o scrisoare deschisă Consiliului European nu pentru că ai avea ceva să îi spui (că Băsescu e rău sau bun, de exemplu), ci pentru că vrei să spui lucrul ăsta așa, în general (sau eventual ca să te audă vreo gagică), dar nu ai nici o idee unde și cum să o faci astfel încât să te bage cineva în seamă. Drept care scrii o scrisoare deschisă, ca cea de față. În care eu nu vreau, de fapt, decât să cer să se constate un singur lucru: că nu sunt prost.

Serios. Nu sunt prost. Câtuși de puțin. Și de aceea mă și adresez – cel puțin formal – domnului Ponta: pentru că pare să mă ia de prost.

În momentul în care cineva spune „nu am plagiat”, și eu îi citesc lucrarea alături de unele mai vechi și aparținând altcuiva și constat că el, pe alocuri, a furat bucăți din textele celorlalți fără să menționeze lucrul ăsta, consider că sunt luat de prost.

Măcar dacă asta ar fi tot. Măcar dacă Ponta m-ar fi luat de prost o singură dată. Atunci poate că m-aș fi abținut, mi-aș fi zis că „deh, se mai întâmplă”, aș fi scărpinat pisica pe bărbie și mi-aș fi văzut de treabă.

Dar n-a fost să fie.

Victor Ponta a continuat să mă ia de prost. M-a luat de prost când mi-a zis că presa străină nu știe ce vorbește și că revista „Natura” publică texte scrise de oameni răuvoitori lui. M-a luat de prost când mi-a zis că Comisia Europeană este (dez)informată de Băsescu și PDL, de parcă nu aș știi că CE are un ditamai sediul pe Vasile Lascăr la numărul 31, unde lucrează zeci sau chiar sute de oameni. M-a luat de prost când mi-a zis, într-o vineri, că i-a trimis o scrisoare lui Barroso – și când luni a recunoscut că de fapt nu fusese decât un draft neoficial. M-a luat de prost când a cerut sancționarea – la UE – a Monicăi Macovei, deși nu a cerut-o și pe a lui Adrian Severin. M-a luat de prost când a spus că  trei sferturi din timpul petrecut în ședințe de guvern (ale guvernului lui!) se vorbește despre contracararea atacurilor politice. M-a luat de prost când a desființat o comisie care ancheta acuzațiile de plagiat, instituind în schimb alta, cu oameni aleși pe sprânceană de USL. M-a luat de prost când mi-a spus (chiar astăzi!) că după demiterea lui Băsescu, leul își va reveni în fața dolarului și a euro.

Și tot continuă să mă ia de prost, în fiecare zi, cu fiecare declarație, deși nu sunt! Ok, sunt neputincios, recunosc – dar nu  prost!

Drept care îi cer pe această cale domnului Ponta un singur lucru: să încerce (e oare imposibil?) să nu mă mai ia de prost. Atât. Să încerce ca atunci când apare la Antene să nu zică o gogomănie cât el de mare. Să încerce să nu mai mintă, sau măcar să încerce să mintă mai bine, mai frumos, mai elegant. Atât, să incerce. Să îmi dea impresia. Să mă fraierescă. Să mă ducă de nas. Dar măcar să se străduiască puțin. Nu suntem cu toții chiar atât de idioți, domnule Ponta!

 

Numai bine,

 

Alex

 

PS: Și dați-l afară pe  Dan Șova, e insuportabil.

Anunțuri

Sa dezmintim, atunci

Acum vreo două săptămâni răsfoiam internetul fără nici un scop, când dau peste un articol despre taică-meu, din care reieşea că ar fi scris ceva numit „Scrisoare către ţara mea”, un text lung şi supărat pe România. Îl citesc minunându-mă, şi realizând că este vorba despre o greşeală îngrozitoare, pentru că taică-meu nu scrie scrisori, nu scrie articole, în general nu scrie nimic, sau mai bine zis nu scrie. L-am întrebat ce şi cum, am investigat, am elucidat, pentru ca la sfârşit să realizez că asta a făcut şi Cotidianul.ro, care a băgat şi un articol despre întreaga tărăşenie.
Deci uite că foloseşte şi presa asta la ceva (deşi greşeala iniţială tot din presă provine). Bravo ei.

PS: păcat că acelaşi cotidian a cerut anchetarea lui Dan Tapalagă de la Hotnews din cauza publicării stenogramelor lui Voicu. Şi nu e caz de „nobody’s perfect”, ci mai curând invers.

Nu mai fac carnetul.

A fost aşa: şcoala de şoferi am făcut-o în vreo două săptămâni cu instructorul Vic. Băiat la vreo 33 de ani, pleată, început de chelie, ochelari, ochi albaştri, mai curând mic de statură şi mai curând slăbănog. Toate aceste însuşiri făcând din el rockerul perfect. Drept care mă urcam dimineaţa la volan, puneam radioul pe un post de Heavy Metal şi ne plimbam headbanguind prin Manhattan şi Bronx.
Foarte drăguţ, nimic de zis.

După care am dat examenul. Care a constat din:
1. Mă urc la volan.
2. Un domn gras, negru şi supărat se urcă lângă mine.
3. Pornesc motorul.
4. „Poţi să mergi”, zice tipul de lângă mine.
5. Bag în viteză şi încep să rulez încet.
6. Mă uit în oglindă. În depărtare se vede un autobuz.
7. Mă întreb ce să fac. Să intru pe banda din stânga sau nu?
8. Mă întreb în continuare ce să fac.
9. Mă întreb în continuare ce să fac.
10. Mă întreb în continuare ce să fac.
11. Omul de lângă mine apasă pe frână. Maşina se opreşte. Autobuzul trece în viteză pe lângă noi.
12. Tipul se uită urât la mine. „This was bad, man”, zice, „this was very bad”.
13. Îmi dă o hârtie pe care scrie că sunt un imbecil şi că să mă întorc altă dată şi pleacă.
14. Mă străduiesc să zâmbesc. Nu pot.

Ăsta a fost primul examen. Cum mi s-a părut că aş mai merita o şansă, l-am dat pe al doilea cu două săptămâni mai târziu. De data asta, lângă mine s-a aşezat o femeie. Am reuşit să ajung mai departe decât prima dată, adică am mers vreo cinci minute, până când femeia mi-a zis să fac dreapta. Am făcut, pe o stradă cu două sensuri, şi femeia mi-a zis „Ai încălcat linia de mijloc” (mă rog, în engleză…).
Şi gata.

De ajuns, pentru o vreme. Mai ales că nu-s obişnuit să nu iau examene. Şi mi se pare ciudat şi chiar greşit să fie mai uşor să primeşti o diplomă universitară decât un carnet de conducere. Ar trebui să fie invers.

Fac carnetul (I)

Dacă mă uit pe fereastră, văd alt bloc. Ceva ferestre, când luminile sunt aprinse în apartamente, văd oameni făcând chestii: mâncând, cântând la chitară, actualizându-şi profilul de pe facebook. După luni de zile în care am admirat priveliştea descrisă mai sus, am decis că a sosit momentul să schimb ceva în viaţa mea, drept care am hotărât să fac carnetul de conducere.

În America, asta implică foarte puţine lucruri. Primul dintre ele este o vizită la Departamentul Vehiculelor Motorizate, unde trebuie dat un test pentru care am învăţat vreo două ore. Ştiind tot ce trebuie ştiut, am pornit către DMV, care poate fi găsit în Herald Square. Acolo se întâmplă următoarele:

Intri. Mergi pe nişte coridoare întortocheate, ajungi la nişte lifturi. Împreună cu alte două persoane, te urci în liftul greşit. Aşteptaţi vreo două minute, realizaţi greşeala, te uiţi la ceilalţi de parcă ei ar fi de vină, coborâţi şi vă urcaţi în liftul corect, care vă duce la un etaj, să zicem şapte. Cobori şi intri pe o uşă. Dai peste o coadă, deci te aşezi la ea. Îţi vine rândul, un bărbat la vreo 50 de ani se uită la tine supărat. Privirea lui te îndeamnă să-i zici ce cauţi acolo, deci îi zici: „I want to apply for a driving permit” (asta fiind o hârtie care îţi permite să faci şcoala de şoferi în statul New York). Bărbatul îţi dă un formular pe care trebuie să-l completezi, arată cu mâna într-o direcţie generală şi zice „următorul”.
Ok. Până aici a fost uşor. Completezi formularul şi îl întrebi pe alt bărbat ce faci mai departe. Se uită la tine preţ de douăzeci de secunde. Când să repeţi întrebarea, îţi spune să te aşezi la coadă la ghişeul A. Te duci la ghişeul A, aştepţi. Îţi vine rândul. O femeie prost-dispusă ia formularul şi îţi cere nişte hârtii: paşaportul, hârtia pe care scrie că ai o viză J-2, numărul asigurării sociale şi o carte de credit. I le dai. Se uită nervoasă pe ele, ţi le dă înapoi, te îndrumă către ghişeul B. Altă coadă, stai cuminte la ea, îţi vine rândul. Un bărbat furios şi probabil handicapat ţipă la tine ceva de neînţeles. Îi dai actele, el le bagă într-un scanner şi ţipă din nou la tine. Deduci că vrea să-ţi facă o poză şi că trebuie să te aşezi în dreptul unui panou alb. Faci ce a zis, dar el ţipă din nou. Faci un pas în spate, el face poza, te pune să citeşti nişte litere de pe un panou, adică să dovedeşti că vezi. Citeşti: A, K, S, Y, J, O… Bărbatul nu ascultă ce zici, dar îţi dă actele înapoi şi mormăie ceva. Mormăitul înseamnă că să te duci la ghişeul C. Te duci.
Acolo, o femeie care n-a zis în viaţa ei o vorbă bună cuiva ţipă la tine. Zici „Poftim?”, şi ea ţipă din nou. Te gândeşti ce vrea să zică. Cum ai desluşit cuvintele „motorcycle”, „or” şi „regular”, zici „regular”. Femeia oftează, ca să ştii clar că te consideră un idiot, şi te întreabă în ce limbă vrei să faci testul. „În engleză”, zici. Ea oftează din nou şi îţi dă o foaie şi un pix. Pe foaie sunt tipărite vreo 20 de întrebări. Îţi arată un loc în care să te aşezi. Te duci acolo şi începi testul. Testul este conceput în aşa fel încât să fie luat de orice cretin. Întrebările sună cam aşa: „Pleci de la o petrecere beat pulbere. Ce faci: A, Conduci foarte repede ca să ajungi în cât mai puţin timp acasă; B, Conduci foarte încet ca să nu te oprească poliţia; C, conduci cu un singur ochi deschis, ca să vezi mai bine; D, îl rogi pe un prieten care nu a băut să te ducă acasă”. Termini testul în cinci minute, dai hârtia femeii care te priveşte supărată, ea verifică răspunsurile, după care îţi dă o bucată de hârtie pe care este scris A111 şi îţi zice să te duci la alt ghişeu.
Zis şi făcut. Aştepţi acolo vreo zece minute până când pe un ecran electronic este afişat numărul tău, te duci la ghişeul indicat (25), un bărbat – care, culmea, nu este supărat pe tine! – îţi dă o hârtie care este un provizoriu al permisului provizoriu, îţi explică că vei primi permisul provizoriu propriu-zis peste câteva săptămâni, te uşurează de 75 de dolari şi gata, ai scăpat. Acum, poţi să te înscrii la o şcoală de şoferi.

Exist mult.

Standard e menţionat şi de Paul Cernat în Observatorul Cultural. Scrie că e cea mai bună carte apărută la noi în 2009.
De fapt mint, nu scrie asta. Poate data viitoare.