Arhivele lunare: septembrie 2009

Boli, Doamne fereşte.

Tot aici. Pe Maja (nevastă-mea, repet) o doare ceva. Dă telefon la doctor, că aşa se procedează: pot să vin? Poţi. Se duce.

Acolo i se dau de completat vreo şaişpe formulare: vârsta, culoarea ochilor, ce muzici ascultă, dacă îşi dă cu fond de ten, în fine, întrebări cretine. Completează foile alea, vine doctoriţa. Care are şi ea nişte întrebări. Una dintre ele se referă la violenţa domestică, adică: „Vă bate soţul?”.

Moment bun de băgat femeia-n pizda mă-sii şi plecat acasă. Totuşi Maja vrea să fie consultată, aşa că zice adevărul: nu.

Bine, zice doctoriţa. O consultă, îi ia şi nişte sânge. Problema Majei nu este tocmai gravă, de obicei se tratează cu antibiotice. Doctoriţa îi spune că nu îi poate prescrie antibiotice înainte de a afla rezultatele probei de sânge. „Vă sunăm mâine”, zice. Asta în condiţia în care în Germania rezultatele probei se află cam în juma’ de oră. Bine, să zicem că este miercuri, că se lasă seara, că doctoriţa nu mai are chef de muncă sau trebuie să vadă alt pacient sau are altă scuză. Îi dă Majei nişte reţete pentru medicamente care nu prea au nici în clin, nici în mânecă cu chestia de care suferă. Reţetele sunt în continuare pe masă, în faţa mea, pentru că Maja, care are totuşi un doctorat în biologie, nu vede nici un sens să ia ce i s-a prescris. Aşteaptă rezultatele sângelui.

Ei, şi trece azi, trece mâine, cabinetul nu sună. Sună Maja la ei, vorbeşte cu un robot. „Dacă e ceva grav, apăsaţi trei. Dacă nu, apăsaţi opt”, zice robotul. Maja apasă opt. Nu se întâmplă nimic. Mai sună odată, acelaşi robot, Maja apasă trei. Răspunde o asistentă. „A, rezultatele”, zice. „Vă sun eu într-o jumătate de oră”. Trece jumătatea de oră, Maja sună din nou, robotul îi spune că cabinetul s-a închis.

Asta se întâmpla săptămâna trecută. Între timp, problema s-a rezolvat şi fără antibiotice, ca toate problemele. Doar că cu antibiotice ar fi durat cu câteva zile mai puţin. Până acum n-am primit nici un semn de viaţă de la cabinet, de la doctoriţă, de la asistentă. Or fi murit.

N-ar fi de mirare. Ar fi trebuit să ia antibiotice.

Etichetat ,

pisici

Americanii, popor civilizat, New Yorkul, cel mai ceva oraş din lume.

Nevestei mele îi plac câinii. Nu avem, pentru că ea n-are timp să iasă de două ori pe zi cu animalul afară, iar eu n-am chef. Ca să compenseze lipsa de câine, Maja face un voluntariat la un dog shelter, unde trăiesc tot felul de animale găsite pe stradă sau în gunoi sau de care stăpânii s-au plictisit. Dar nu chiar despre asta vreau să vorbesc.

Într-o zi, Maja tocmai se duce la câinii ăia. Trece pe lângă un maidan, ceva, aude un mieunat. Se uită, vede nişte pisoi. Nu-i ia, dar când ajunge la câini, întreabă dacă să se ducă înapoi şi să aducă pisoii. „Doamne fereşte!”, i se răspunde. Şi i se explică că asemenea animale sunt exterminate, pentru că ce să facă cu ele?

Nişte pui de pisică.

Într-un oraş în care trăiesc circa 5 milioane de şobolani, fără ca cineva să pară că se oboseşte să-i stârpească, sunt exterminaţi puii de pisică.

Mda, cum spuneam, Americanii, popor civilizat.

Dar dă-o-n pizda mă-sii de treabă.

Copiii în literatura Americană contemporană

Ceva e greşit. Ceva e greşit încă de pe vremea lui Sallinger, pe care îl consider capul răutăţilor.

Citesc White Noise, a lui Don DeLillo. O carte destul de bună, aş spune. Dar copiii. Copiii din carte.

Sunt patru, şi încă unul, o fată, care apare o singură dată. Dar Dumnezeule, cât pot să-i urăsc! Cum mă înroşesc la faţă de mânie când unul dintre copiii ăştia începe să vorbească! Cât de mult îmi doresc să moară cu toţii într-un accident de maşină!

Pentru că toţi aceşti copii sunt precoci, dacă aşa se spune. Sunt geniali, cinici, profunzi, importanţi. Un băiat de paişpe ani spune „It’s wasted motion. People waste tremendous amounts of motion”. Sau „When plastic furniture burns, you get cyanide poisoning”. Numai chestii de-astea. O fată de nouă ani vorbeşte în somn şi zice „Toyota Corolla. Toyota Celica.”

Dă-o-n pizda mă-sii.

Primul a fost Sallinger. Nu ştiu exact cine a urmat, dar acum toată lumea scrie aşa: DeLillo, Foer, Palahniuk, McInerney – în fine, postmodernii. Cu două excepţii, totuşi: Philip Roth şi Cormac McCarthy.

Şi ce deduc din asta? Că oamenii ăştia fie n-au copii, fie nu îi interesează de ei. Oricine altcineva ştie prea bine că copiii nu spun lucruri profunde decât întâmplător, şi că este mult mai probabil ca ei să le spună părinţilor „Ana mi-a luat gentuuuuuuuţaaaaaaaa!” sau „nu VREAU cartofii ăştia” decât „The real issue is the kind of radiation that surrounds us every day”.

Bullshit. Copiii trag de coadă pisici, nu vor să mănânce sau să se spele pe dinţi şi sunt preocupaţi să-şi zdrelească genunchii. Şi cât timp DeLillo nu va realiza asta, nu va putea să ajungă un scriitor cu adevărat mare.

Ei, pagubă-n ciuperci de fapt.

Standard

Uitasem. Cartea mea, Standard.

Aş fi vrut să spun că m-a întrebat o grămadă de lume unde o poate găsi, dar aş minţi. M-a întrebat o singură persoană, eu i-am răspuns că habar n-am şi că să întrebe la editură, editura i-a răspuns că poate găsi cartea fie la sediul lor, fie la librăria Eminescu. Bănuiesc că asta e librăria de vizavi de BCR, nu?  În fine, o au şi online, aici:

http://www.librariaeminescu.ro/isbn/973-596-510-5/Alex-Tocilescu__Standard

Mai sunt două exemplare, dar asta nu înseamnă că s-a vândut extraordinar de bine (cred că aş fi aflat), ci că librăria Eminescu a primit în total patru exemplare din care a vândut două.

Oricum, mai bine decât nimic.

Etichetat , ,

Îmi trebuie oameni.

Muzica aia pe care o fac, aia de mai jos. Acolo sunt doar trei cântece. Am mai înregistrat vreo 15, şi în afară de astea mai am încă 25 pe hârtie. Deci cam o sută, în total. Şi nu-i păcat să zacă pe hard sau în vreo agendă veche, notate frumos, dar neauzite de nimeni? Ba da, e păcat.

Deci ce-i de făcut?

Staţi să vă spun. E de făcut aşa: o formaţie. Dar aici se iveşte următoarea întrebare: cum se face o formaţie? Şi mai ales cum se face o formaţie în România când cel care o face trăieşte la New York? Să zicem că vine totuşi în România pentru o vreme: de unde instrumentişti? Şi care?

Bun, iar odată găsiţi instrumentiştii, nu mai există nici o întrebare. Restul vine de la sine, concerte, înregistrări, apariţii la festivalul de la Mamaia, unde împărţim locul doi cu Olimpia Panciu, etc.

Aşadar vă întreb: cântaţi la vreun instrument folositor? Sau aveţi vreun frate, văr, unchi sau prizonier de război ţinut în pivniţă care ştie să bată la tobe sau să tragă de corzile basului? Ziceţi-i de mine. Spuneţi-i că-l aştept. Trimiteţi-l la mine. Vă mulţumesc anticipat.

Etichetat ,