Arhivele lunare: octombrie 2009

Form follows function.

DRAMA DOMNIŞOAREI LAMOLIE

Piesă de teatru într-un act

 

Decorul reprezintă camera de zi a unei case burgheze din Parisul anului 1916. Domnişoarele Anne Lamolie şi Vivienne Vestud stau pe o canapea.

 

ANNE: Ah, Vivienne, ah! (începe să plângă. Jocul ei este melodramatic, în timp ce celelalte roluri sunt jucate natural) Ce să fac? Ce crezi? Mă mai iubeşte? Ah, Anne, numai dacă s-ar întoarce mai repede! Cedric, iubitul meu Cedric!

 

VIVIENNE (plictisită): Dar, dragă verişoară, desigur că se va întoarce la tine. O să vezi, în câteva luni, poate chiar mai curând, războiul se va fi terminat şi tu vei fi cea mai fericită femeie din lume, când o să păşeşti alături de iubitul tău Cedric în faţa altarului!

 

ANNE: Dar dacă… Dacă m-a uitat? Dacă nu mă mai iubeşte? Dacă… Dacă explodează o bombă lângă el şi el îşi pierde cunoştinţa şi când se trezeşte nu mai ştie cine este, şi cine sunt? Dacă va suferi de amnezie?

 

VIVIENNE: Ah, Anne, cât de prăpăstioasă poţi să fii…

 

ANNE: Sau dacă se îndrăgosteşte de altă fată? Am auzit că surorile medicale sunt foarte drăguţe cu soldaţii… Şi mai ales cu ofiţerii, şi acum, când Cedric…

 

VIVIENNE: Ai puţină încredere în tine, Anne! Unde crezi că o să găsească o fată mai dulce, mai frumoasă, mai inteligentă, mai spirituală decât tine? Şi, desigur, banii…

 

ANNE: Bani are şi el. Şi dacă totuşi se îndrăgosteşte de alta?

 

VIVIENNE: Atunci îl zmulgi din ghiarele ei, ce naiba, Anne… Dar nu se va îndrăgosti. Ştii bine cât de mult te iubeşte, ştii bine cât dor îi este de tine! Nu eşti corectă! Cum poţi să-l bănuieşti…

 

ANNE: Ah, Vivienne, câtă dreptate ai! Sunt un monstru, iar Cedric un înger! Dar sunt o biată femeie, nici măcar atât, o biată fată, plictisită, şi vreau să îl strâng din nou în braţe şi să ne căsătorim şi să călătorim şi să mergem la baluri, la petreceri… Aşa, ca logodnică, nu pot face altceva decât să îl aştept!

 

VIVIENNE: Anne, nu va mai dura mult, nu îţi face griji! (se ridică) Şi acum scuză-mă, dragă verişoară, dar trebuie să plec, mă aşteaptă vicontele de Malineau, mă aşteaptă de două ore.

 

ANNE: Şi mă laşi singură cu tristeţile mele?!? Vai, Vivienne, ce cruntă eşti!

 

VIVIENNE: Cu vicontele voi fi şi mai cruntă. La revedere, Anne!

 

(Cele două fete se îmbrăţişează, apoi Vivienne iese)

 

ANNE: La revedere, verişoară… Ah, ce plictiseală mă va apuca din nou, o simt venind…

 

(Anne se aşează la pian şi cântă Clair de lune a lui Debussy. Din când în când oftează. Nu cântă chiar atât de prost cum ne-am fi aşteptat. În cameră intră o servitoare, doamna Grodot, şi începe să şteargă praful de pe mobile. Anne cântă în continuare, exagerând gesturile, mimica, închizând ochii fără să fie nevoie, etc. Se aude o sonerie)

 

ANNE (cântând în continuare): Doamnă Grodot!

 

DOAMNA GRODOT: Am auzit, am auzit, mă duc, mă duc, off, Doamne, nu apuc să fac nimic în linişte, sau sună soneria, sau telefonul, sau intră câinele în cameră, sau… (iese)

 

Anne continuă să cânte. Doamna Grodot se întoarce, are în mână o foaie de hârtie.

 

DOAMNA GRODOT: Domnişoară, poftim, o telegramă! (Anne nu îi dă atenţie) O telegramă, am zis! o telegramă!

 

ANNE: Imediat, doamnă Grodot… (cântă din ce în ce mai lent. În cele din urmă termină bucata, mai oftează odată, se ridică de la pian şi ia în primire telegrama) Ce o fi…

 

Doamna Grodot iese. Anne citeşte telegrama. Din ochi i se scurg două şiruri de lacrimi. Rămâne ca împietrită în mijlocul camerei.

 

ANNE (şopteşte): Nu… Nu… Cedric! Iubitul meu Cedric!

 

Doamna Grodot intră în cameră trăgând după ea un aspirator. Piesa petrecându-se în 1916, aspiratorul are nişte dimensiuni groteşti şi o formă aşişderi: arată ca un frigider şi are aproape doi metri înălţime. Este oricum mult mai mare decât cele două femei aflate în scenă.

ANNE: Cedric! Sufletul meu! Nu! (urlă: ) Cedr…

 

Aici, doamna Grodot porneşte aspiratorul. Obiectul face un zgomot neaşteptat de tare, cam ca o turbină de avion. De fapt, înăuntrul său se şi întâmplă ceva, după cum se poate vedea printr-un geam aflat în carcasa obiectului. Anne continuă să plângă şi să mişte din buze, apoi ridică mâinile la cer, cade în genunchi, se ridică cu greu, face un show întreg în timp ce doamna Grodot dă cu aspiratorul în partea dreaptă a camerei, fără să o bage în seamă pe Anne. Apoi doamna Grodot se apropie de mijlocul camerei.

 

DOAMNA GRODOT(răcneşte): La o parte, domnişoară! (o împinge pe Anne cu aspiratorul) Nu vedeţi că staţi în drum? Aici v-aţi găsit să vă faceţi treabă? Niciodată nu apuc să dau în linişte cu aspiratorul! Ba intră câinele, ba sună poştaşul, ba… La o parte! Daţi-vă la o parte!

 

Anne se prăbuşeşte pe canapea plângând, apoi se trânteşte pe jos, în genunchi, se roagă la cer, sau cel puţin asta deduce publicul din jocul ei. doamna Grodot continuă să dea cu aspiratorul. Postează obiectul în dreptul lui Anne. De undeva se aude un lătrat.

 

DOAMNA GRODOT: Am zis eu că câinele ăsta îmi mănâncă viaţa! Arpichon! Arpichon! (din nou un lătrat) Ce naiba faci, Arpichon? Arpichon, dacă te prind că iarăşi ai ronţăit covorul din sufragerie…(iese)

 

Aspiratorul continuă să meargă. Cumva, începe să o aspire pe Anne, care nu observă ce i se întâmplă. Spectatorii văd însă că este trasă în interiorul aparatului. Anne dispare, peste câteva secunde o vedem prin geamul din aparat, în care bate cu disperare. Pe umărul ei este aşezată  o mână, apoi lângă ea apare cineva. Anne se întoarce surprinsă. Persoana este chiar Cedric, îmbrăcat într-o uniformă de ofiţer pătată pe alocuri cu sânge. Anne îi zâmbeşte mirată şi totodată fericită, apoi cei doi se îmbrăţişează şi se sărută fierbinte. Apoi lumina din interiorul aspiratorului se stinge. Din boxele sălii se aude Polonaise, de Shigeru Umebayashi. Aspiratorul, acum întunecat, începe să se mişte, începe să danseze, din ce în ce mai rapid, din ce în ce mai rapid.

 

 

CORTINA

Şi piese.

Am scris şi nişte piese, ca să creez confuzie. Le-am pus pe RegizorCautPiesă, că poate caută vreun regizor o piesă.

Etichetat

Zi

Azi au băgat iarăşi căldură afară, soare, 23 de grade, m-am trezit pe la 10, am făcut o baie citind The Savage Detectives a lui Roberto Bolano, am băgat laptopul în desagă, am mâncat o banană şi m-am dus în parc. Am zis că e un parc la doi paşi? Posibil.
Ajuns în parc m-am aşezat pe o bancă, banca fiind pe o alee. Da’ alee serioasă, lată cât o şosea, şi cam la fel de lungă. Şi m-am apucat să scriu, că n-am mai scris de nu ştiu când. De data asta, o piesă de teatru despre un tip care are doi câini. Am scris trei pagini într-o oră, m-am întors acasă că mi-era foame, am mâncat o supă, am băut o cola, m-am întors în parc, am mai scris patru pagini, după care s-a lăsat seara şi s-a făcut răcoare – dar nu frig – aşa că m-am întors acasă. Acum stau în pat cu laptopul în braţe, o ceaşcă de cafea pe noptieră, un zâmbet mulţumit în colţul gurii. Şi vroiam să vă zic şi vouă, să vă bucuraţi. Că ce-i mai mişto decât să te bucuri de fericirea altuia? A, să te bucuri de propria fericire, aşa e.

Ce se aude pe-aici.

Uitasem să spun: am fost săptămâna trecută la un concert în Mercury Lounge. Un concert de nimic, în sensul că am dat 10 dolari ca să vedem patru formaţii. Formaţii de care n-a auzit nimeni vreodată, sau aproape nimeni, şi de care nici nu va auzi cineva cândva. Nu pentru că nu ar fi bune, ci pentru că există probabil alte 100 de formaţii şi mai bune.

Vorbesc despre Le Loup, Nurses, Freelance Whales (care sunt chiar foarte buni) şi Backwords.

Etichetat , , ,

Ce am mai scris

Mi-a apărut un articol în România Liberă, despre expoziţia lui Mircea Suciu de la New York. Aici:

http://www.romanialibera.ro/a167388/mircea-suciu-practic-traim-cu-bani-din-export.html