Arhivele lunare: ianuarie 2010

Fac carnetul (I)

Dacă mă uit pe fereastră, văd alt bloc. Ceva ferestre, când luminile sunt aprinse în apartamente, văd oameni făcând chestii: mâncând, cântând la chitară, actualizându-şi profilul de pe facebook. După luni de zile în care am admirat priveliştea descrisă mai sus, am decis că a sosit momentul să schimb ceva în viaţa mea, drept care am hotărât să fac carnetul de conducere.

În America, asta implică foarte puţine lucruri. Primul dintre ele este o vizită la Departamentul Vehiculelor Motorizate, unde trebuie dat un test pentru care am învăţat vreo două ore. Ştiind tot ce trebuie ştiut, am pornit către DMV, care poate fi găsit în Herald Square. Acolo se întâmplă următoarele:

Intri. Mergi pe nişte coridoare întortocheate, ajungi la nişte lifturi. Împreună cu alte două persoane, te urci în liftul greşit. Aşteptaţi vreo două minute, realizaţi greşeala, te uiţi la ceilalţi de parcă ei ar fi de vină, coborâţi şi vă urcaţi în liftul corect, care vă duce la un etaj, să zicem şapte. Cobori şi intri pe o uşă. Dai peste o coadă, deci te aşezi la ea. Îţi vine rândul, un bărbat la vreo 50 de ani se uită la tine supărat. Privirea lui te îndeamnă să-i zici ce cauţi acolo, deci îi zici: „I want to apply for a driving permit” (asta fiind o hârtie care îţi permite să faci şcoala de şoferi în statul New York). Bărbatul îţi dă un formular pe care trebuie să-l completezi, arată cu mâna într-o direcţie generală şi zice „următorul”.
Ok. Până aici a fost uşor. Completezi formularul şi îl întrebi pe alt bărbat ce faci mai departe. Se uită la tine preţ de douăzeci de secunde. Când să repeţi întrebarea, îţi spune să te aşezi la coadă la ghişeul A. Te duci la ghişeul A, aştepţi. Îţi vine rândul. O femeie prost-dispusă ia formularul şi îţi cere nişte hârtii: paşaportul, hârtia pe care scrie că ai o viză J-2, numărul asigurării sociale şi o carte de credit. I le dai. Se uită nervoasă pe ele, ţi le dă înapoi, te îndrumă către ghişeul B. Altă coadă, stai cuminte la ea, îţi vine rândul. Un bărbat furios şi probabil handicapat ţipă la tine ceva de neînţeles. Îi dai actele, el le bagă într-un scanner şi ţipă din nou la tine. Deduci că vrea să-ţi facă o poză şi că trebuie să te aşezi în dreptul unui panou alb. Faci ce a zis, dar el ţipă din nou. Faci un pas în spate, el face poza, te pune să citeşti nişte litere de pe un panou, adică să dovedeşti că vezi. Citeşti: A, K, S, Y, J, O… Bărbatul nu ascultă ce zici, dar îţi dă actele înapoi şi mormăie ceva. Mormăitul înseamnă că să te duci la ghişeul C. Te duci.
Acolo, o femeie care n-a zis în viaţa ei o vorbă bună cuiva ţipă la tine. Zici „Poftim?”, şi ea ţipă din nou. Te gândeşti ce vrea să zică. Cum ai desluşit cuvintele „motorcycle”, „or” şi „regular”, zici „regular”. Femeia oftează, ca să ştii clar că te consideră un idiot, şi te întreabă în ce limbă vrei să faci testul. „În engleză”, zici. Ea oftează din nou şi îţi dă o foaie şi un pix. Pe foaie sunt tipărite vreo 20 de întrebări. Îţi arată un loc în care să te aşezi. Te duci acolo şi începi testul. Testul este conceput în aşa fel încât să fie luat de orice cretin. Întrebările sună cam aşa: „Pleci de la o petrecere beat pulbere. Ce faci: A, Conduci foarte repede ca să ajungi în cât mai puţin timp acasă; B, Conduci foarte încet ca să nu te oprească poliţia; C, conduci cu un singur ochi deschis, ca să vezi mai bine; D, îl rogi pe un prieten care nu a băut să te ducă acasă”. Termini testul în cinci minute, dai hârtia femeii care te priveşte supărată, ea verifică răspunsurile, după care îţi dă o bucată de hârtie pe care este scris A111 şi îţi zice să te duci la alt ghişeu.
Zis şi făcut. Aştepţi acolo vreo zece minute până când pe un ecran electronic este afişat numărul tău, te duci la ghişeul indicat (25), un bărbat – care, culmea, nu este supărat pe tine! – îţi dă o hârtie care este un provizoriu al permisului provizoriu, îţi explică că vei primi permisul provizoriu propriu-zis peste câteva săptămâni, te uşurează de 75 de dolari şi gata, ai scăpat. Acum, poţi să te înscrii la o şcoală de şoferi.

Exist mult.

Standard e menţionat şi de Paul Cernat în Observatorul Cultural. Scrie că e cea mai bună carte apărută la noi în 2009.
De fapt mint, nu scrie asta. Poate data viitoare.

Mai exist.

Ziceam că mă ţin de blog.
Pula.

În fine, nu asta vroiam să zic, ci să mă laud puţin, sau mai exact să anunţ că m-a lăudat cineva: Marius Chivu, în Dilema Veche.
De fapt nu mă laudă, ci pomeneşte de Standard într-o enumerare a cărţilor citibile care au apărut anul trecut.
Da’ e bine şi-aşa, nu? Că lumea citeşte Dilema, vede acolo articolul şi zice „aha, a apărut încă o carte de ăsta, aia cu coperta galbenă era haioasă, hai s-o iau şi pe asta”, şi uite-aşa se epuizează tirajul.

Bine, care este oricum epuizat, dar se pare că o să mai fie unul.