Astă-seară m-am dus la cumpărături. Era trecut de opt şi patruzeci de minute, afară se lăsase nişte întuneric, trebuia să cumpăr pâine, brânză (brie) şi gumă de mestecat cu aromă sau gust de mentă. M-am dus la un magazin aflat la vreo cinci străzi distanţă, că numai acolo găsesc brânza care îmi place şi o pâine care costă sub cinci dolari. Pe drum, adică pe Broadway, o grămadă de lume. Toţi tineri, proaspeţi, veseli, studenţi. Asta pentru că azi a început noul semestru şi în weekend populaţia cartierului pare să se fi dublat (studenţii de aici preferând să plece acasă în vacanţă, economisind mia de dolari care reprezintă de obicei chiria lor).
Şi mă uitam la ei. Sau mai bine zis mă uitam la ele, observând ceea ce tot observ de când am venit aici: că la universitatea Columbia, care este de fapt centrul şi raison d’etre-ul cartierului Morningside, se pare că nu sunt acceptate gagici care să cântărească peste 63 de kile. Nu exagerez şi nu inventez: aici, toate fetele sunt slabe, sau cât de slabe pot ele să fie. Posibil ca culoarea unei persoane să aibă în continuare importanţă când acesta sau aceasta caută un job sau un loc la o facultate, dar sunt convins că mult mai importantă este greutatea omului respectiv. Eşti fată şi ai 78 de kile? Well, ne pare rău, nu poţi studia la noi, dar vezi că la supermarketul de la colţ se caută vânzătoare.
Da, dur, ştiu, dar cam aşa stau lucrurile pe aici.
Şi cu toate astea mă simt minunat cărând cu mine cele 91 de kilograme pe care le-am adunat de-a lungul anilor. Pentru că nu cred în dictonul „mens sana in corpore sano”.
Ci dimpotrivă.
tocilescu.wordpress.com 